May 17, 2008
FiCăţel
Acum 24 de ani vedea lumina zilei unul din cei mai mari români contemporani. Ca o ironie a sorţii nu e nici mare nici nu vede bine.
Spiritul conservator se observă de mic acesta refuzând deplasarea bipedă pâna la un an jumate. Declarase la vremea respectivă că mersul de-a buşilea e eficient şi nu vede nici un motiv pentru care ar renunţa la el.
Urmează cursurile şcolii primare şi gimnaziale din orăşelul natal, unde se remarcă prin ardoarea cu care acumulează cunoştinţe. Dovadă stau numeroasele diplome obţinute pe care scrie ostentativ Premiul I.
În clasa a patra îşi întâlneşte marea dragoste cu care dansează la reuniune atrăgându-şi invidia colegilor şi multe glume de căcat. Îi cere prietenia însă aceasta refuză rupându-i sufletul. Încrederea în femei a scăzut atunci ca nivelul apelor Dunării la Zimnicea într-o lună secetoasă de vară.
Face câteva victime în rândul fetelor de-o vârstă cu el, într-a opta găsindu-şi a doua mare dragoste, care se dovedeşte a fi imposibilă. Viaţa, curvă din fire fiind, îi aruncă în braţe prima mare dragoste. Era însă prea târziu.
De mic este pasionat de limbi. Câştigă într-a şaptea concursul de franceză pe şcoală iar într-a opta pe cel similar de engleză. Încă există căţeluşul de pluş primit ca premiu atunci.
Iubeşte foarte tare animalele şi doreşte să devină medic veterinar însă o revistă Chip care-i pică din greşeală în labe îl face să aleagă informatica.
Ca orice bărbat îndrăgeşte sportul şi în ciuda dimensiunilor reduse demonstrează reale calităţi atletice. Joacă în echipa de fotbal a scării, împotriva celorlalte echipe din cartier remarcându-se mai întâi ca portar apoi ca fundaş stânga.
La paisprezece ani pleacă la liceu în oraş. Viaţa avea să i se schimbe definitiv. Trece uşor peste sindromul băiatului de la ţară nimerit în mijlocul oraşului. Legăturile cu prietenii din copilărie se răcesc însă incepe să cunoască personaje noi. Astfel în clasa a zecea se imprieteneşte cu D. Împreună cu acesta îşi sedimentează o mulţime de nopti albe în ficat, scăldate cu vin alb din belşug şi mormane de cartofi prăjiţi, clătite, griş cu lapte, budincă, pufuleţi, pufarine şi alte specialităţi culinare de omorât timpul.
Îşi primeşte porecla care avea sa-i fie alături pe viaţă. Are multe cunoştinţe care habar n-au cum îl cheamă.
Îşi pune internet pe dial-up şi se apucă să înveţe HTML şi photoshop, fiind fascinat de grafică şi webdesign.
Într-o seară când se întorcea de la Berar îşi ia prima şi singura bătaie serioasă de la o gaşcă de jmecheri. În ciuda aparenţelor se simte bine cu sângele şiroind din nas ca fântânile din faţa cazinoului Mirage. Se simte viu.
Într-a doişpea leagă o strânsă prietenie cu M. Împreună regizează şi editează filmul de sfârşit de liceu, Gaudeamus 2002. Au intrat împreună la aceeaşi facultate tehnică, pe care reuşesc s-o termine cu destule hopuri.
În anul doi încearcă să se angajeze la una din cele mai mari (la vremea aceea) firme de animaţie 3D din ţară însă nu reuşeşte. Apoi încearcă să ocupe un post la serviciul *222. Din fericire nu este acceptat ceea ce îi dă posibilitatea de a se angaja ca grafician la o multinaţională din Braşov şi începe să producă primii bani.
Călătoreşte prin ţară cu M, în urmărirea unei trupe de rockeri liceeni şi câştigă statutul de cei mai mari fani.
La muncă îi intâlneşte pe Z3Ro, pe dusha, şi alţi oameni de valoare care însă n-au blog, de care se ataşează. Acum se întâmplă o perioadă foarte frumoasă a vieţii lui care însă la un moment dat se termină. E nevoit să plece şi se angajează la un site mare de revistă a presei din România. După câţiva ani reia legătura cu Z3Ro şi vechea gaşcă, ce-a rămas din ea, şi încep să iasă împreună vineri de vineri într-un club de jazz şi blues. Se împrietenesc cu trupa ce presta live acolo, mai ales cu solistul.
După terminarea facultăţii se mută împreună cu M şi C. C prieten, şi fost coleg de facultate, îl introduce în tainele grobianismului, ţărănismului atroce, tractorismului, misoginismului.
Într-o seară, printre aburi de alcool şi fum de ţigară, decide cu Z3Ro să-şi facă împreună un blog lipsit de prejudecăţi, unde să se exprime liber şi fără ocolişuri. Aşa s-a născut depressingshitz şi odată cu el FiCăţel.
Din motive financiare se reîntoarce în multinaţională şi redevine coleg de birou cu vechii prieteni. C este nevoit să plece peste hotare şi Z3Ro îi ia locul.
Începe să frecventeze un bar cu muzică veche unde consumă destul de mult alcool. După o astfel de noapte, fix în ziua când împlineşte 24 de ani, primeşte un telefon foarte matinal. Este obligat să se trezească după numai 3 ore de somn şi mahmur fiind, se hotărăşte să puncteze în mare, evenimentele importante din viaţa sa. Z3Ro mucificat de băutură, se trezeşte şi se cacă, de două ori, calamitând definitv şi irevocabil baia pe ziua respectivă.
Aşteaptă o nouă mare dragoste însă până apare nu refuză ocazia de a da câte o pedală pasageră.
După ce termină de scris se leagănă în scaun şi reciteşte. Realizează că ar mai fi câte ceva de adăugat, şi că unele date sunt inexacte şi exagerate, însă il doare în penis. Îşi aminteşte că îl aşteaptă o sticlă plină şi decide să nu mai pună PS.
–FiCăţel
May 7, 2008
FiCăţel
Prins în sistemul medical românesc, fiind un bun cetăţean al acestei minunate ţări, m-am îndreptat azi-dimineaţă către o oarecare clinică medicală particulară pentru a mi se efectua analizele anuale obligatorii. Ca un şcolar conştiincios m-am prezentat în faţa domnişoarei adormite de la recepţie, la orele şapte trecute fix, înarmat cu hărtiuţa cu margine argintie de la stat, adusă de factorul poştal, pe care doctorul familist a mâzgălit două trei rânduri. Mai aveam cu mine vena pulsândă de sânge fierbinte şi, mândria mea, borcănelul cu urină, călduţă încă.
Cum nimic în ţara asta nu se întâmplă fără să stai la o coadă, am aşteptat cuminte în spatele celor câteva persoane care s-au trezit şi mai devreme decăt mine, ceea ce nu m-a supărat, din contră, mi-a dat răgazul de a-mi lăuda din priviri cea mai mare realizare a zilei. Ştii tu uitătura aia pe care o ai cănd te simţi superior, când cauţi contactul vizual cu orice preţ pentru a transmite cumva printr-un gest subtil “pipi meu e mai mişto decât pipi tău”.
Lumina becurilor economice se reflecta din borcănelul meu cu luciri aurii ca lanurile patriei într-o zi toridă de august. O bucurie nemărginită îmi inunda inima. Înaintam cu încredere pas cu pas, centimetru cu centimetru, angstrom cu angstrom. Nu-mi place să ascult conversaţiile oamenilor dar fără să vreau am prins discuţia dintre domnişoara asistentă şi o tanti cu un pipi mult mai naşpa decăt al meu. Asistenta a întrebat dacă era de la prima urinare, din mijlocul jetului şi tanti a zis că da. În momentul acela lumea mea s-a prăbuşit, a implodat. Un miliard de gânduri mi-au inundat creierul. Furia şi frustrarea jucau ca ielele prin lanurile părguite din sufletul meu, inundate de furtuna nevrotică ce se stârnise. Ştiam că mă repezisem ca bestia la frumoasă şi întâi am umplut recipientul apoi am continuat în veceu, cum era normal. Am aruncat la canal adevărata sevă din pipi. Ceea ce până atunci era parte integrantă din mine se transformase brusc într-un plastic cu pişat.
Mă întreb cum îţi poţi da seama totuşi când se întâmplă mijlocul jetului. Există oare vreo tehnică specială? Majoritatea bărbaţilor ştiu că e imposibil să te opreşti când ai vezica plină şi puţa băţ. Să nu uităm că e prima urinare, cineva se scoală cu mult înaintea ta. Câteodată e destul de greu să porneşti procesul de micţiune, d-apăi să pui frână. O soluţie ar fi să te pişi liniar pe gresia din baie (sau cercuri concentrice pentru cei care nu au loc), şi apoi să aduni doar mijlocul, cu o cârpă sterilă pe care o storci în recipient. Asta în caz că nu vrei ca din cauza presiunii să te pişi pe mâini, colac, capac şi alte obiecte aflate în baie, cum am făcut eu…
O altă întrebare care se ridică ar fi, de ce trebuie fix mijlocul? Oare acolo se găseşte concentraţia optimă de… ce-o fi în urină? Rezolvarea pentru treaba asta e simplă. E ca atunci cănd agiţi prigatul înainte să-l torni în pahar. Execuţi nişte scuturări spasmodice de bazin să se amestece pulpa apoi piş-piş în borcănel.
Sper că sunt sănătos, daca nu, înseamnă că sunt bolnav.
Atât.
PS1 - Unul din visele mele umede s-ar materializa printr-un stadion plin, ca la concert Metallica, unde să se cânte la unison “Ceata lui Piţigoi, dai într-unu ţipă doi”.
PS2 - nu fii târtan, vezi publicitatea.
PS3 - mi-ar plăcea să am un PS3.
May 6, 2008
FiCăţel
Când eram copil, şi mă pregăteam să devin un falnic străjer al neamului românesc, am învăţat un lucru de mare folos la vreme de restrişte. Îmi amintesc şi acum, cu o lacrimă în ochi, cum mă lua tata de umeri şi-mi spunea: “FiCăţelule, când ăi fi la ananghie ţine minte, chiloţii se îmbracă cu galbenul în faţă”. Şi mare dreptate avea.
Oricât v-aţi ascunde după degetul mijlociu sau în spatele obrăjorilor îmbujoraţi, ştiu că toţi generaţi frâne de căcat pe chiloţei. Diferă numai lăţimea, în funcţie de timpul de purtare, de la bicicletă semicursieră şi păna la tir cu osie dublă şi pneuri cvadruple pe fiecare parte. M-aş putea chinui să găsesc o formulă, însă LeBreanu e contabilul şi eu ca inginer probabil aş complica-o prea mult. De partea cealaltă a lenjeriei, diametral opus, băltesc nişte pete galbene. Poţi fi doctor, preşedinte, avocat, ştiu că le ai. Puţa nu poate să zică ptiu! Oricât a-i scutura-o, oricât a-i da-o de pişoar tot rămâne picătura buclucaşă care pictează rembrandtian partea ventrală a budigăilor.
Acestea fiind date în vileag, nu disperaţi, FiCăţelul are soluţia. Confecţionarea unor chiloţi bicolori, galben-maro, cum era finetti pe vremuri, sau danone duette pentru ăştia mai tineri. Găndiţi-vă cât timp s-ar economisi în societatea aceasta unde timpul înseamnă bani, şi banii nu înseamnă nimic, că nu mai ai timp să-i cheltui. Bărbatul modern trebuie să-şi ia această grijă de pe creier, pentru a se putea concentra la treburi cu adevărat importante cum ar fi berea şi fotbalul. Şi ţâţele. Câţi dintre voi n-au stat crispaţi la întâlnirea cu o domnişoară gândindu-se “pot să chem poliţia ca la accident, să-mi măsoare frâna. sper să fie întuneric în cameră.”
Corcodusha găsise azi nişte chiloţi tandem, pentru el şi ea. (promit să revin cu poza)
Voila!
Nu vor prinde la public, tocmai din cauzele prezentate mai sus. Sic! Fraierilor, cu invenţiile voastre.
Atât
PS - femininul de la harem e poştă?
April 30, 2008
FiCăţel
Cică au descoperit ăştia un film cu Jimi Hendrix dând la copcă într-un hotel acu vo 4j de ani. Nimic neobişnuit până aici. Ce m-a mirat într-o oarecare măsură este faptul că pentru autentificarea filmării au cerut şi părerea unei anume doamne Cynthia Plaster Caster (mie îmi pare că sună a nume de scenă) care a realizat mulajul penisului artistului ului ului. Deci da, tanti artista confecţionează pule de plastic/ghips/cauciuc/silicon sau ce mă-sa de material s-o folosi (încă ţi se pare că jobul tău e de căcat?), şi îşi face meseria atât de bine încât poate să recunoască o pulă ce i-a trecut prin mâini acu cel puţin patru decenii într-un film alb-negru, cu un negru celebru. Experta pulii…
În mod natural, şi miraculos, se nasc nişte întrebări: de ce face tanti mulaje de ştremeleaguri celebre, de ce nu de oameni obişnuiţi de pe strada, muncitori, care ies în fiecare zi de pe poarta uzinei? Când face mulajul, mătărânga e în poziţie de drepţi sau doarme dusă? Se face cu tot cu boaşe sau fără? întrebări, întrebări, întrebări…
Mi-ar plăcea să-mi facă şi mie câteva mulaje de-astea. Mă gândesc că pot fi folosite cu succes când nu ştii ce cadou să oferi la aniversarea cuiva, sau cadou de casă nouă. Îmi şi imaginez scena: ajung la casa respectivului/respectivei şi zâmbitor îi întind o pungă de cadouri lunguiaţă. “Eh, ce mi-ai adus?” “Pula mea, ceva foarte drag mie.”
Atât.
Deocamdata.
PS - daca eşti cititoare fidelă şi ne apreciezi, ne vei trimite poze cu sânii tăi în următoarele 5 minute, în caz contrar vei avea o mie de ani de ghinion şi nu te va mai iubi nimeni, niciodata. Amin.
