Pe plaiurile elenei (prima parte)

October 10, 2008 3:16 pm FiCăţel

Dacă stai să studiezi comportamentul social al omului din clasa muncitoare vei observa că acest animal nobil, cel puţin o dată pe an îşi închide creierul şi pleacă. Acest ritual ciudat poartă numele de concediu şi pe lângă mărirea de salariu este ţelul către care converg toate dorinţele lui legate de locul de muncă. FiCăţel şi Z3Ro şi-au încheiat perioada de relaxare şi reîntorşi pe plaiuri mioritice au fost de acord să împărtăşească cu lumea gândurile şi emoţiile pe care le-au trăit şi experimentat pe alte meleaguri.

În continuare, câteva extrasuri din jurnalul de bord al Căpitanului FiCăţel.

– naratorul

UUU-HUUU! Concediu, concediu, concediu, CONCEDIUUU, cooon-ceee-diuuuuu. Aşteptam asta ca un copil gras în faţa cuptorului unei patiserii cu autoservire, sau ca un câine cu probleme la prostata ce se plimbă prin deşert căutând un stejar. Aşa că, la data stabilită acum câteva luni, împreună cu Z3Ro, dushrece, Paulie aka unrahatpebat şi alte persoane neblogosferice am pornit spre ţările calde, mai precis insula Thasos din nordul Mării Egee.

Ora unsprezece ne găseşte adunaţi cu mic cu mare în gara Braşov. CFR-ul nu se dezminte şi anunţă o întârziere de douzeci de minute a rapidului către Bucureşti. Cui pula mea îi pasă? Peste mai puţin de o zi vom sta cu toţii cu burţile în sus, ca peştii într-o baltă în care s-a deversat ţiţei, pe o plajă însorită. Căile Ferate Române pot să facă orarul ăla sul şi să şi-l înfigă prin cur până în colon.

Stăm pe peron şi aşteptăm. E cam friguţă. Pare destul de ampulea să pleci la mare la început de toamnă, mai ales dintr-un oraş de la munte unde nici vara nu e atât de cald cât înseamnă cald prin alte pârţi unde chiar e cald. În sfârşit apare măgăoaia. E internaţională, vine de la Budapesta, sau Praga, pula mea. Toate uşile sunt cu buton. Apeşi, puf se deschide. Treci, puf se închide. Cât de mult a evoluat tehnologia! Mă simt atât de european încât înghit flegma care se cerea proiectată pe un geam ceva.

Ne găsim locurile, ne aşezăm şi un miliard de tone de fier se pun în mişcare, încet… încet. Dă-i frate în pizdă, rupe-i fâşu’, calc-o! Paulicăăă, condu tu, că mecanicu’ pulii a adormit în cabină. Cândva ajungem în Bucureşti. După ce am ieşit din munţi a mers un pic mai bine. Adică repede.

În Gara de Nord lume multă şi pestriţă. Intrăm în gaura cu M deasupra şi trollerele fac ţaca-ţaca pe mozaicul comunist de pe jos. Cumva am ajuns la Izvor. Nu ştiu cum, unde, când şi de ce pentru că nu înţeleg cum funcţionează metroul. Eu îi zic time-travel. Intri în gaură aici şi ieşi din gaură acolo la Izvor, ta-da. De ce pula mea îi zice Izvor nu ştiu, da nu era nici un izvor în jur. Doar un parc mare pârjolit (presupusul izvor otrăvit) şi în departare ditai căsoiu’. Probabil locuieşte o familile numeroasă în ea.

Mai avem câteva ore de aşteptat, e cald şi ne e foame. Plecăm pe jos să găsim un restaurant ceva. Nici o şansă şi alegem ca soluţie de urgenţă mecdonaldsu de la Unirii. În timp ce înfulecăm la cartofi prăjiţi analizăm fauna din jur, în special copilele de 15-18 ani şi ale lor mame. Altfel spus jailbait şi MILF. O fi Bucureştiul oraş urât şi gri şi pute şi călduros şi pe pizda mamii lui cum mai e, dar locuitoarele lui mari şi mici, tinere şi mai în vârstă, blonde şi brunete au nişte ţâţe demne de tot respectul. Dacă aş avea pălărie mi-aş scoate-o în faţa dumneavoastră ţâţe minunate! Astfel laboratoarele depressingshitz au decis că apa din Dâmboviţa prieşte bunăstării şi creşterii ţâţelor de calitate.

După ce-am umplut burţile cu mecşituri pornim agale spre parcul Izvor. Am intrat într-o librărie pentru a satisface dorinţele literare ale dushului după care urmând cursul Dâmboviţei am eşuat pe terasă la Springtime unde vom rămâne până când plecăm. Într-un final a venit să sorbecăie o bere împreună cu noi şi domnişoara idaho, mare caracter şi drăguţă pe deasupra. Pe dedesubt n-am apucat să vedem.

Vrând nevrând s-a făcut ora plecării şi cu paşi molcomi ne îndreptăm spre locul de pornire. Multă lume adunată de prin toată ţara, dornică vacanţă. Mentalitatea de turmă îi guvernează pe toţi. Se plimbă ca tembelii dintr-o parte în alta. Staţi bă pe loc că doar n-or pleca fără voi. Într-un final apar şi autocarele şi ceilalţi doi porumbei care se alătură grupului nostru, ştiţi voi vorba islandezului “the manier the merrier”. Pupăm idaho pe coif, ne cocoţăm în maşinuţă, se face prezenţa ca la şcoală (vedeţi bă că nu pleacă fără voi?) şi p-aci ţi-e drumul.

Nouă companioni pornesc în aventura anului 2008…

Va urma. Urmează

PS – n-am eu pula mică, ai tu gura mare.